superbc

Cu puţine zile înainte de a pleca iarăşi în Deltă, loc lăsat de zei să aibă românul unde se ascunde din când în când de şefi, facturi, soacră şi alte bau-bau-uri, iată-mă din nou în postura de muşteriu cârcotaş prin restaurantele oraşului nostru. Înainte de reîntâlnirea cu Moş Crap şi Domniţa Ştiucă (mari pezevenghi, câteodată stai şi îi aştepţi degeaba) am să vă povestesc de un loc pe care orice băcăuan cu buletin e imposibil să nu-l ştie.

HANOVRA, încă din 1995, a fost – şi rămâne – punct de reper în zonă pentru că e cunoscut aproape de toată lumea. Restaurantul are un aspect aparte, un fel de labirint dintr-un parc de distracţii în care poţi fi ba în lumea piticilor, ba în peştera piraţilor, şi asta datorită conformaţiei unice, cu holuri lungi şi întortocheate şi separeuri întunecoase, totul într-o combinaţie de lemn natur şi piatră de râu.

Până de curând, aveam senzaţia că locul e viu, e ca un organism care se dezvoltă, mai apărea un colţişor, se mai făcea o mică extindere, aproape tot timpul se mai construia câte ceva. Am impresia că acum au ajuns la limită şi că mai mult de atât nu se pot dezvolta pe spaţiul dat, doar dacă rad tot şi o iau de la capăt. Dar ar fi păcat …

Despre HANOVRA se spunea în timp ba că se mănâncă bine, ba că se mănâncă ieftin. Parţial adevărat e şi una şi alta. Rămâne ca fiecare să decidă după cât de pretenţios este.
Meniul este consistent şi are imagini descriptive pentru unele preparate, ceea ce nu e deloc rău, pentru că sunt mulţi care iau contact pentru prima dată cu lumea restaurantelor începând cu acesta, şi au astfel ocazia să înveţe despre denumiri, moduri de preparare etc. În plus ştii şi la ce să te aştepti când ţi se aduce mâncarea sub nas.

Salata pute a conservă

La primul fel am cerut o salată cu peşte afumat. M-a mirat prezenţa unei astfel de salate în meniu, deoarece este o salată prea puţin solicitată la noi, dar cu multă căutare imediat ce treci graniţa la est şi dai de sliotkă , aşa cum spun ruşii la peştele afumat şi sărat. Mâncat simplu sau în diverse combinaţii, legenda spune că sliotka trebuie să înoate mai departe la tine în stomac, dar în vodkă. Iar cine n-a văzut un Alioşa cum bea vodkă a trăit degeaba pe lumea asta. Deşi, cică vodka provine de fapt din Polonia. Sau poate nu ştiaţi cum se bea vodka? Nu-i mare lucru, dar câteva lucruri trebuie spuse. Vodka nu se soarbe, ci se bea dintr-o înghiţitură. Se folosesc pahare mici de 25-50 ml. Imediat după, ruşii obişnuiesc să miroasă adânc o bucată de pâine. Naiba ştie de ce …

Revenind la salata mea, vă pot spune că a fost o dezamăgire totală. În primul rând că puţea de la o poştă din cauza peştelui afumat care, pe deasupra, avea şi un gust ca de plastic. Bănuind că e vorba de peşte afumat de la conservă am întrebat ospătarul, care mi-a confirmat acest lucru.
Am optat apoi pentru o ciorbă de perişoare, sperând astfel să scap repede de coşmarul de mai înainte. A fost bună, dar nu vă recomand să o mâncaţi fără să o dregeţi cu smântână, venită la pachet şi cu un ardei iute la oţet.

Momentul a fost stricat însă de Băse, pe care l-a pus dracu să vină să vorbească la televizor exact în timp ce eu savuram supa de perişoare. Astfel, oricât m-am chinuit eu să fac abstracţie de el, hăhăielile lui mi-au tulburat iremediabil digestia. Nu că cu alţii ar fi alunecat dumicaturile mai uşor … Am aflat că vrem, nu vrem, iar o să trăim bine, şi că dacă nu cumva o facem deja, asta e pentru că e criză, e moguli, e război în Imperiul Klingonian, şi în general toţi sunt de vină, mai puţin el şi corul său de boci.

Mult sos, mulţi cartofi… puţină carne

Odată cu schimbarea canalului la televizor, mi-a fost adus şi ultimul fel comandat, o porţie de mâncărică de cartofi cu carne de vită. Denumirea corectă însă ar fi trebuit să fie mâncărică de muuuulţi cartofi cu puţină carne de vită, pentru că la apelul făcut de mine, nu au apărut de sub sosul subţire, nelegat, decât două, trei bucăţele de carne. Nici la gust nu a fost cine ştie ce, cred că şi acasă când am făcut pe fugă acest fel, tot l-am nimerit mai bun. Secretul stă în astfel de cazuri în puţin kaiser afumat şi condimente, altele decât sare şi piper.

La final am cerut 50 de ml de rom, iar chelnerul m-a informat că ceea ce am cerut eu este rum şi nu rom. Interesant, pentru că eu nu ştiam să fi fost vreo diferenţă. Chiar am căutat apoi informaţii şi am înţeles că ar fi vorba doar de pronunţie în funcţie de zonă. Şi una, şi alta înseamnă aceeaşi băutură alcoolică tare ob]inută prin fermentarea (naturală sau artificială) [i distilarea sucului sau melasei din trestie de zahăr, maturată apoi în baricuri (butoaie) de stejar.

HANOVRA, Bacău, str. Erou Ciprian Pintea, nr. 13, rezervări la 0234.576.904

Popularity: 88% [?]

Odată cu venirea acestei toamne, am avut o revelaţie: pe lângă politică şi fotbal, tot românul se pricepe şi la făcut vin. Asaltul daciilor papuc cu număr de Vrancea, deşălate de nenumăraţi saci cu struguri, dau startul la noua ediţie a concursului de orgolii gospodăreşti în materie de vinificaţie. Prin beciurile blocurilor, prin garaje sau pe aiurea, se agită butoaie, se spală damigene, totul spre găzduirea cât mai comfortabilă a mustului. Nu mai contează că şi de această dată vinul va ieşi acru, oricum cel al vecinului e mai acru, sau ca va fi tulbure, măcar e natural, e de casă.

După mulţi ani de pauză, în toamna asta am avut ocazia să merg iar la cules, la dat la zdrobitor, teasc etc. Încă pe când roua dimineţii nu dispăruse de pe frunze s-a dat startul la work-shop-ul gospodăresc (varianta modernă pentru clacă) cu ordine de zi deschisă: noi tendinţe în tratarea durerilor de şale, implementarea barterului cu mălai contra ouă, şi metode de protejare contra prafului de pe uliţă. Inevitabil şi parţial inexplicabil, de fiecare dată s-a ajuns la pomenirea mamelor de primari, guvernanţi şi alte otrepe.

Seara s-a încheiat cu un sampling cu ţuică şi şuncă oferite de gazdă, iar, la vecinii care terminaseră de strâns păpuşoiul, cu un karaoke neaoş pe versuri de Guţă şi Salam. Florin Salam.

Una peste alta, a fost plăcut, ne-am întâlnit unii cu alţii, ne-am găsit un loc comun. Cu treabă sau nu, reîntâlnirea celor apropiaţi e una din micile bucurii ale vieţii. Îţi dă sentimentul de apartenenţă, simţi că existenţa ta nu îi este indiferentă chiar la toată lumea…

Un restaurant fără formalisme

Un astfel de loc este, pentru italienii din oraşul nostru, dar nu numai pentru ei, TRATTORIA IL RITROVO, de pe strada Ştefan cel Mare, vis-a-vis de E-ON Moldova. Am avut ocazia să merg în astfel de locaţii chiar în Italia, acolo unde acestea sunt foarte de populare, unele funcţionând pe acelaşi loc de sute de ani.

O trattoria se deosebeşte în mod teoretic de un ristorante prin faptul că nu este disponibil în mod neapărat un meniu, pentru că relativ puţinele preparate sunt suficient de cunoscute de către clienţii fideli, servirea este mai puţin formală, relaţia cu clientul este aproape familiară, iar vinul se serveşte direct din carafă sau decanter, dupa caz, şi nu din butelia de sticlă.

La TRATTORIA IL RITROVO există un meniu iar acesta este este structurat clasic italian:
- antipasti (înainte de paste sau antreuri, gustări înainte de felurile principale): preparate reci sau calde, de la brânză la carne uscată, afumată şi legume murate, în ulei, bruschette şi crostini (felii de pâine prăjită frecată cu usturoi şi unsă cu ulei de măsline sau unt)
- pasti (paste) peste 400 de feluri în funcţie de făină, compoziţie, mărime, formă: spaghetti, linguini, bucatini, fusilli, tagliatele, farfalle etc.
- insalata (diverse salate de legume cu brânzeturi, ouă, ton etc.)
- contorni (garnituri de cartofi, legume etc.)

Mai puteţi găsi şi diverse cărnuri preparate pe grill, fără însă nici un fel de pizza. Totul acompaniat de diverse vinuri albe şi roşii italiene, majoritatea seci, probabil aduse direct de către proprietari.

Am început cu un platou de salamuri şi brânzeturi specifice împreună cu vreo câteva feluri de salam, prosciutto şi brânză plus nişte delicioase roşii uscate în ulei şi anghinare murată.
Pentru cine nu cunoaşte, anghinarea este o plantă cu frunze cărnoase, uşor albicioase şi floare roşu-violacee fiind recunoscută pentru beneficiile sale asupra sănătăţii (scade colesterolul).
Apoi am dat iama într-o porţie delicioasă de paste (linguini) cu ou şi dovlecei plus fructe de mare. Sincer, faţă de alte multe locuri din Bacău unde se pot servi paste, la TRATTORIA IL RITROVO sunt făcute ca la mama lor.

O soluţie la îndemână

Dacă vă mai spun că nu m-am putut abţine şi de la o porţie de lasagna după toate astea, veţi crede poate că nu m-am săturat. Nu, pur şi simplu n-am putut să-mi refuz această mică şi nevinovată plăcere. Ajutat de un vin alb sec (Manzoni), nu foarte pretenţios dar servit fresco, am reuşit să fac loc şi pentru acest preparat clasic al bucătăriei italiene. Alcătuită din straturi succesive de straturi/foi din pastă cu diverse umpluturi, de la carne tocată la brânzeturi, ciuperci, spanac, roşii, şi gătită la cuptor (forno), lasagna e una dintre mâncărurile mele preferate.

TRATTORIA IL RITROVO este soluţia la îndemână pentru cei care vor să simtă gustul Italiei, fară deplasarea inerentă. Mai adaug că patronul italian e numai un zâmbet şi se plimbă printre mese, asigurându-se că totul e ok (o rara avis printre cârciumarii de la noi care, cu mici excepţii, sunt aroganţi dacă nu chiar mitocani de-a dreptul, vezi Mioriţa).

TRATTORIA IL RITROVO, str. Ştefan cel Mare, nr. 13, Bacău, rezervări la tel. 0334.427.819

Popularity: 5% [?]

Mi se pare tot mai mult că România îşi măsoară timpul în campanii şi cicluri electorale, mai puţin ani, luni, zile. La modă anul acesta se pare că e Independentul. Care e independent cât lupul scăpat în bazinul electoral ovin. Măcar Duda, Prinţul Duda, şi-a dat seama la beutură, beutura puterii, că, până la următoarea glaciaţiune planetară, nu are nici o şansă să devină preşedinte. Fire nobilă, măcar prin alăturare, a zis nu mocirlei din politica românească, retrăgându-se discret probabil mai preocupat să facă pe dracu-n patru şi să perpetueze specia regală, lucru destul de dificil în speţa de faţă mai ales că şi clinicile gen sabyc se împuţinează, iar de adoptat nu mai găseşti, frate, nici un pui africano-chinez-maltez, pentru că i-a luat deja Madonna şi Angelina pe toţi. Că, nu-i aşa? noblesse oblige …

Până şi io nu mă simt nobil destul până nu-s sătul. Aşa că, grabnic purced către loc de îmbuibare a pântecului, galant cu rateurile culinare ale soţiei, dar aprig critic pe păpică plătită.

Tura asta am aterizat la CASA NOBLESSE, alt restaurant deschis într-o casă boierească renovată, în apropierea Observatorului Astronomic. Nu mă pot abţine să nu evoc aici pe unul dintre cei care au pus bazele acestui Observator, astronomul Matei Alexescu, chiar dacă nu în modul pe care probabil şi l-ar fi dorit. În perioada copilăriei am locuit în acelaşi bloc de pe strada Martir Horea. El stătea la etajul unu şi pe balcon avea un telescop cu care studia cerul în serile în care, mulţumită conducerii de partid şi de stat, se lua curentul în tot cartierul. Eu cu încă un prieten ne duceam la scara opusă şi îi băgam în telescop lumina de la o lanternă sovietică (din aia care se încărca la priză) exact în momentul în care se uita prin el. Nici acum nu ştiu dacă parte din opera sa nu ni se datorează şi nouă, pentru că, cred eu, multe comete şi planete a descoperit vecinul în lanterna noastră sovietică …

Un proprietar bun la toate şi o cumătră Capresă

Revenind la restaurantul NOBLESSE, vreau să-mi cer scuze pe această cale ajutorului de bucătar care dormea în sală cu capul pe masă, trezit brusc cu un client viu şi cald, chiar dacă şi singurul din tot localul. Cu siguranţă e unul din locurile unde poţi servi un prânz sau o cină fără să fii distras de tumultul oraşului sau de alţi comeseni mai guralivi. Casa e amenajată cu bun gust, mobilierul e de calitate şi bine amplasat. Meniul e nesofisticat, tributar şi el cererii, care, din păcate, nu e încă la un nivel anume, apropos de noblesse …

Cât despre servire am avut onoarea să fiu tratat chiar de către patron, aceeaşi persoană care, la intrare meşteşugea ceva la o dală, aceeaşi persoană până şi cu cea care a preparat mâncarea. În restaurantele unde afacerea este condusă chiar de către proprietar, este un lucru comun să dai de acesta în sală, printre mese, etc. Dar chiar să le facă el pe toate, asta da dăruire …

Am preferat înainte de toate o salată Caprese uşurică. Prea multe n-am ce spune despre ea, doar că nu a fost cu Mozzarella (pentru că nu avea), ci cu caş de bivoliţă. Aşadar a fost o capresă mai romănească, o cumătră Capresă. Bun şi aşa.

Proba măiestriei

Apoi m-am delectat cu ceva special, ceva pe care demult îl tot caut prin meniurile restaurantelor băcăuane: biftec tartar. Doar în aparenţă un fel simplu, pentru că se foloseşte în principal doar carne foarte proaspătă de viţel sau vită, atenţie, crudă! biftecul tartar poate fi proba măiestriei pentru orice bucătar. Tot schepsisul e în preparare şi asezonarea lui cu o grămadă de ingrediente: muştar, maioneză, sare, piper, ceapă, ardei, mărar, ţelină, castraveţi muraţi, chiar şi capere sau un gălbenuş de ou crud, în oricare combinaţie dintre acestea, după gust.

Muşchiul se taie mărunt numai la cuţit, astfel încât să nu se piardă prea mult din sucul propriu. Mixul ingredientelor se poate face de către bucătar, sau chiar de către client, dacă acesta din urmă este avizat. Se serveşte pe pâine prăjită unsă sau nu cu unt. La capitolul extreme, unii zic că prinde bine în acest amestec, puţin whiskey sau coniac de calitate. Oricum nu trebuie să lipsească un pahar de vin roşu burgund, neapărat sec şi dacă se poate matur îndeajuns.

Ca să pun capac desfăţului meu cu carne roşie, am ales o specialitate a bucătarului, şi anume muşchi de vită cu hribi. Pe scurt, friptura nota 10, hribii picaţi cu brio. I-am dat deoparte, nu am reuşit să manânc decât câţiva dintre ei.

De desert nici nu a mai putut fi vorba, aşa că am plecat de acolo ghiftuit, cu un regret uşor că, datorită celor comandate de mine, nu am putut să apreciez la valoarea adevărată măiestria bucătarului-ospătar-patron, care, poate cu această ocazie, va afla că dacă te numeşti NOBLESSE, asta vine la pachet cu nişte oblige …

CASA NOBLESSE, Bacău, str. Trotuş, nr. 13, rezervări la 0745.037.113

Popularity: 5% [?]

Am avut deunăzi ocazia să stau de vorbă cu unul dintre puţinii seniori bucătari ai Bacăului, domnul Nelu Munteanu, bucătar şef la restaurantul OLIVE GARDEN, care a avut amabilitatea de a răspunde curiozităţilor mele legate de domeniul bucătăriei, de la regimul comunist, la actuala noastră originală democraţie.
Debutând profesional în cumpliţii ani ’80, Nelu Munteanu şi-a clădit o carieră pe care acum, la apogeu, nici n-o regretă dar nici nu ar sta prea mult pe gânduri să o schimbe pe una de parlamentar, aşa cum şugubăţ a precizat la finalul interviului. Şi are dreptate, dacă definim politica românească făcând trimiteri la ghiveci, varză, borş şi caltaboş.

George OPRIŞAN: – Dumneavoastră şi bucătăria. Când v-aţi dat prima oară întâlnire?
Ion MUNTEANU: – Asta se întâmpla prin ’78, la terminarea Şcolii de Comerţ şi Meserii din Bacău. Prima dată am vrut să mă fac ceasornicar, dar n-a fost să fie.

Ce însemna pe atunci o şcoală de bucătari?
Opt luni teorie şi un an de practică sub exigenta îndrumare a unei bucătarese cu experienţă, doamna Maria. Din generaţia mea puţini mai sunt în domeniu, multe colege au plecat spre Braşov, unde chiar atunci se construiau multe hoteluri şi restaurante, iar alţii, din păcate, s-au ratat căzând pradă alcoolului, o tentaţie destul de serioasă în această meserie. Un bucătar are la dispoziţie oricând vin, coniac sau alte tipuri de băuturi necesare preparării unor reţete.
După terminarea şcolii am lucrat un an la Hanul de la Dărmaneşti şi apoi la Hanul din Răcăciuni, până prin 1984. O scurtă perioadă de şase luni am fost şi la Decebal, de unde am plecat la Camping la Gherăieşti, unde m-a şi prins Revoluţia. În această perioadă am mai fost la nişte cursuri de specializare la Bucureşti, prin fostul OJT, cursuri ţinute de adevăraţi profesionişti ai domeniului, mulţi cu pregătire de dinainte de război, autori de cărţi de reţete după care şi acum mă mai inspir.

Aţi prins tranziţia din plin …
Mai mult decât atât, în 1996 am plecat în Italia, la Torino, la un restaurant unde aproape toţi cei care lucrau acolo erau români. Cu toate astea, a trebuit să mă adaptez din mers la specificul bucătăriei italiene. A trebuit să mă întorc de acolo în 1999, şi astfel am revenit prin bucătăriile băcăuane, de data asta la privat cum s-ar zice. O perioadă scurtă am fost la Ascoma, iar din 2000 am lucrat la restaurantul Odiseea, de sub stadion. Acolo am găsit un grup de tineri entuziaşti (Vlad, Cristi Başchir, Remus), dedicaţi profesiei, care, deşi mai târziu s-au împrăştiat care încotro, au făcut cinste meseriei lor.

Unii spun că au învăţat meserie acolo, deşi nu prea agreeau metodele dumneavoastră …
Dacă am putut fi de folos cuiva şi acela a avut ceva de învăţat de la mine, nu pot decât să mă bucur. Cât despre metode, eu însumi am simţit nevoia de a mă perfecţiona, şi m-am înscris pe cheltuiala mea în 2002 la un curs de bucătari profesionişti organizat de Ministerul Turismului şi Asociaţia Bucătarilor. Acest curs se organiza din doi în doi ani şi nu era chiar aşa uşor de absolvit. De exemplu, noi am fost înscrişi 61, dar numai 41 au absolvit, iar în 2004, din 80 au reuşit să termine doar 30 de bucătari. Am avut plăcerea şi onoarea să-l cunosc cu această ocazie pe domnul Stoleru, maestru bucătar băcăuan, care era în comisia de evaluare.

Aveţi o experienţă profesională internaţională. Ce e diferit acolo?
Da, în Spania. Principiile de preparare în mare sunt aceleaşi, organizarea în bucătărie e asemănatoare, poate doar condimentele şi unele alimente diferă. Şi încă un lucru foarte important: atitudinea de respect a patronului faţă de personal, plus atmosfera de echipă de acolo. De exemplu, bacşişul (la ei se spune propina) primit de chelneri, se aduna timp de o săptamănă şi apoi se împărţea în mod egal inclusiv cu cei de la bucătarie, pentru că se considera că toţi îşi au un aport la satisfacerea clienţilor.

Cum aţi ajuns la OLIVE GARDEN?
În 2008 m-am întors în ţară şi în luna mai am venit aici unde am preluat echipa şi meniul, care, ulterior, s-a mai modificat în urma discuţiilor cu domnul Nechita, patronul restaurantului. Tot aşa au apărut şi serile culinare tematice, deja devenite un reper pentru restaurantul nostru.

Unde sau cum vă vedeţi peste 5, 10 ani?
Mi-aş dori tare mult să particip la un concurs la noi în ţară, sau chiar în străinătate. Din păcate, acest lucru e destul de dificil, pentru că trebuie formată o echipă şi trebuie găsiţi sponsori.

Am încheiat acest interviu cu gândul la itinerariul pe care domnul Nelu Munteanu l-a avut prin locuri şi timpuri diferite, pierdut în tranziţia noastră fără de sfârşit către ceva veşnic îndepărtat şi deloc clar.

Popularity: 6% [?]

Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă! Ce altceva să spun, când aud acum, la 20 de ani brucanieni distanţă de altă explozie a mămăligii, tot de la Timişoara pornită, că au răsărit noi sporturi naţionale: tirul cu ouă şi concursul de huiduieli neaoşe dar duioase la adresa unor nano-pico-politicieni, dudui răsărite în politică naiba ştie de unde, şi alţi bărbaţi de stat, altfel toţi o apă ş-un pământ, cu aspiraţii de prezidenţiabili. Zi-le române, că le zici bine! Dau şi io un HUO sincer, în avans, celor care mai au de gând să-mi comande să trăiesc bine, şi celor care l-au păcălit pe frate-miu că-i dă 25.000 de euroi dacă se întoarce din Italia.

Alţii însă s-au întors. Uite aşa, printre altele, au răsărit multe pizzerii şi alte mici restaurante pline de pasta, antipasta… şi cu asta, basta! Că e prea de tot! Dacă până acum reclamam că nu e restaurant în care să nu găseşti în meniu ciorba de burtă şi cu mititeii cu cartofi prajiţi, ei, acum cred e o epidemie de pizza şi pasta in ză taun!

Poate că astfel îmi veţi înţelege entuziasmul care m-a cuprins, când am auzit de primul loc în care puteam găsi şi altceva, mult diferit, în cazul nostru fiind vorba de sushi?

KIKO – sushi, pasta&grill, pre numele complet al localului situat în zona din spatele sediului Romtelecom din Centru, mi-a captat atenţia doar pentru prima parte a descrierii, pasta şi grill-ul, făcând parte, aşa cum am arătat şi mai sus, din cu totul alt film. Nu fac aici o reclamaţie, până şi eu pot să-mi dau seama că, doar cu partea de sushi, restaurantul ar da faliment în doar câteva luni.

Recunosc faptul că, până acum vreo câţiva ani, când am gustat prima oară un sushi făcut acceptabil, undeva prin Bucureşti, nu puteam înţelege prea bine de ce unii oamenii pur şi simplu se dau în vânt după sushi. Am căutat să aflu ce-i cu aceste preparate, am învăţat eu însumi să fac acasă aşa ceva, şi vă spun cu mândrie că mi-a ieşit destul de binişor, şi, mai ales, am cazut şi eu pradă dependenţei faţă de aceste delicatese.

Bucătăria japoneză, naturală şi armonioasă, este considerată una din cele mai sănătoase din lume. Conţine puţine calorii, este bogată în proteine şi fier, fără a avea mult colesterol sau diverse grăsimi. În comparaţie cu alte bucătării se remarcă absenţa aproape totală a condimentelor, abundenţa orezului, a produselor pe bază de soia, a peştelui, fructelor de mare, algelor şi legumelor. Este faimoasă pentru mâncărurile sale simple, minunat prezentate, în care niciunul dintre ingrediente nu eclipsează gustul celorlalte.

Sushi are o istorie de 1300 de ani. El nu denumeşte doar peştele crud, ci se referă la forma combinată cu orez şi condimente. Pentru peştele crud simplu, termenul este “sashimi”. În principiu, acesta se compune dintr-o felie de peşte pusă pe o mică buletă de orez, cu un pic de hrean japonez (wasabi). La preparare se foloseşte peşte de cea mai bună calitate şi oţet.

Revenind la restaurantul KIKO, am ales un platou cu mai multe feluri de sushi, pentru a gusta din cât mai multe feluri, asezonat cu ghimbir murat, sos de soia şi wasabi. Nu am mai nimic a comenta despre gustul lor, mie mi-au plăcut, cu toate că orezul mi s-a părut cam lipicios şi fără fermitatea bobului cu care eram obişnuit. În plus erau oarecum la temperatura camerei şi nu reci, aşa cum aş fi preferat. Rulourile maki cu foaie de algă de mare (nori), cele mai titrate, imaginea clasică a sushi-ului, şi cele denumite California rolls, cu orezul pe exterior mi s-au părut extrem de mici, cred că erau cât o monedă de 50 de bani, şi aveau un singur ingredient, pe lângă orez.

Al doilea fel comandat a fost nişte tăiţei din orez cu dovlecei şi morcovi sotaţi şi creveţi decorticaţi (ebi udon). Mi s-a părut foarte interesanţi la gust şi i-am savurat cu multă plăcere. La desert am luat o prăjitură denumită banet, foarte bună şi ea, făcută dintr-un fel de cremă de zahăr ars şi mousse au chocolat. Am aflat că sunt doi bucătari, unul care se ocupă numai de sushi (unul dintre asociaţii micii afaceri) care a făcut asta mult timp prin Italia, de unde îşi aduce şi o parte din sosuri şi ingrediente, şi altul care e pe partea de paste & grill.

Închei cu o recomandare făcută din inimă: vă rog renunţaţi la sonorizarea pe bază de muzică electronică, cu ritm invariabil de zzbâc-zzbâc, care mai că mi-a oprit sushi-ul în gât. În rest, arigato şi sayounara (mulţumesc şi la revedere)!

KIKO, str. Iernii, nr. 1, Bacău, rezervări la tel. 0745.222.842

Popularity: 5% [?]

În plin scandal al banilor ridzipitzi de pomană, în contextul crizei care a luat locul cuvântului corupţie, cu care umbla în gură toată lumea până mai ieri, iată că eu scriu iar despre un restaurant nou, şi numai atât, ci şi un hotel, la pachet, cireaşa de pe tortul inaugurărilor de noi stabilimente horeca băcăuane de anul acesta, de parcă sărăcia nu numai că ne-a ocolit, dar parcă ne-a uitat cu totul. Însă, atât timp cât vorbim aici despre bani privaţi, nu avem a comenta nimic. Ba, mai mult, toată stima pentru cei care investesc în orice domeniu în oraşul nostru.

Mi-aş permite chiar şi o recomandare pentru cei care au bani de investit: lăsaţi naibii restaurantele, luaţi-vă fraţilor scene, de lemn, de fier, de plastic, de care-or fi, nu vedeţi ce treabă bună iese cu ele? Chiar am un prieten care, săracu’, îşi dă la închiriat scena pe mai puţin decât costă probabil trei dinţi de la fermoarul poşetei lu’ tanti Nutzi, colegă cu cealaltă pitzi de partid şi de club.

Şic pur şi simplu

Dar să revenim la ale noastre… Locaţia pe care am vizitat-o de curând, complexul hotel-restaurant PRESIDENT, este pe strada Ioniţă Sandu Sturza, undeva prin zona de după Casa Modei. Poate merită amintit în treacăt, că persoana care a dat numele acestei străzi a fost Domnitor al Moldovei, între 1822 şi 1828.

Clădirea e nou-nouţă, pe opt nivele, din care două sunt sub parter. N-am să vorbesc prea mult despre partea hotelieră pentru că nu face obiectul scrierii noastre, dar remarc totuşi faptul că are toate şansele să fie cotată şi acreditată cu patru stele, ceea ce ar fi o noutate pentru Bacău. Totul e de bun gust şi de calitate, proprietarii parcă nu au făcut niciun compromis la dotări.

Pe lângă spaţiile de cazare, complexul mai dispune de o sală de conferinţe, un restaurant pentru evenimente cu 150 de locuri, o sală pentru micul dejun sau pentru servit masa în mod curent, şi mândria locantei, terasa cu bar de pe clădire, cu pavilioane şic ce pot adăposti 40, 50 de persoane.

Accesul spre terasă se poate face direct cu un lift, ceea ce am făcut şi eu, neputând rata ocazia de a vedea Bacăul de pe o poziţe elevată. Acolo am şi mâncat, fâţâindu-mă de colo-colo prin pauzele dintre feluri, atras de frumuseţea priveliştii şi exasperând ospătarii ce credeau că intenţionez să-mi dau rendez-vous cu asfaltul şoselei, taman de pe terasa lor.

Când “Dl. Toni” e liber…

Toate bune şi frumoase, până la meniu. Frumos meniu, interesant, citit meniu, dat comandă, primul error: „n-avem de aia”. Citit din nou, schimbat comanda, aşteptat, vine ospătar cu error again: „nici de asta”. Hmm … Citit, schimbat, aşteptat, vine ospătar, ghici cum? Error reloaded. Că nu-s nu’ş-ce ingrediente, că bucătarul de bază („Dl. Toni”!?) e liber etc. Ceea ce e rău. Dar cu mult bun simţ, cu multe scuze pe care le-am simţit sincere şi cu o ofertă de nerefuzat: un desert din partea casei. Ceea ce e bine.

Între timp vine la mine la masă tocmai directoarea hotelului. Cu alte scuze şi cu o invitaţie de prezentare a clădirii, ca să nu mă plictisesc aşteptând până la primul fel. Am acceptat încântat, şi m-am plimbat cu dumneaei pe la toate etajele.

Ex-tra-or-di-na-ră!

Revenind la meniu, am gasit în el câteva chestii ce ar fi meritat încercate, poate altădată. Meniul de băuturi, mai ales lista cu vinuri, poate fi îmbunătăţită.
La felul întâi am luat o delicioasă supă cremă de broccoli. Dar cred că sunt zgârcit dacă-i spun delicioasă. Oameni buni, a fost ex-tra-or-di-na-ră! Că văd că tot e la modă să silabăseşti.

De o culoare verde crud, groasă şi călduţă, numaî bună de făcut pansament cu ea pe gatlej în jos, supica avea şi niţel gust de usturoi şi unt sau chiar dreasă oleacă cu smântână. Ca să fiu un pic cârcotaş, aş zice că ar mai fi mers nişte crutoane …

Am servit apoi nişte pulpe ţărăneşti cu bacon şi sos brun (!?), cu garnitura potrivită de cartofi ţărăneşti la cuptor cu mozzarela, recomandată de ospătar. Bune tare şi astea, deşi, aş fi preferat unul din felurile cerute mai înainte, dar pe care nu le aveau. Era ceva cu piept de curcan, dar pun pariu că nici cele cu piept de raţă sau din carne de miel nu le aveau, deşi, recunosc că nu am întrebat şi de ele. Poate veţi spune iar, ce mare şmecherie cu pulpele de pui, însă vreau să-l văd vorbind doar pe cel care ştie să le facă la tavă, cu tot cu os dar bine pătrunse, cu pieliţa crocantă dar acoperită de sos, aşa cum mi-au fost aduse mie.

Desertul a fost, ca senzaţii, apoteotic şi apocaliptic pentru digestie: doi papanaşi cu smântână şi dulceaţă, mari cât pensia lu’ Geică şi tupeul luî Boc, neică!
Bineînţeles că n-am putut să-i termin, deşi aş fi vrut. Şi da, culmea, mă refer la papanaşi …
Mai puneţi pe lângă toate astea şi apusul de soare a la grande, de care am avut parte pe acea terasă, şi vă veţi da seama cât de bine m-am simţit eu acolo.

PRESIDENT, str. Ioniţă Sandu Sturza, nr. 11, Bacău, rezervări la tel. 0234.588.000

Popularity: 5% [?]

Şi s-a mai deschis un restaurant! De parcă e concurs, nu alta. Suntem abia în mai şi Bacăul are deja alte trei restaurante noi. Anul trecut au fost vreo cinci. Unde se va ajunge în ritmul ăsta? Prima dată a fost valul cu buticurile, imediat după 1990, de ajunsese aproape fiecare bloc să aibă câte unul.

Imediat după a fost nebunia cu agenţiile imobiliare, cu zecile. Apoi ne-am umplut de bănci, mai ceva ca capra de râie, şi odată cu ele, bineînţeles, şi de ratele aferente … Acum e musai să-ţi tragi restaurant, nu contează unde, nu contează dacă ai personal profesionist, nu contează nici măcar meniul prea mult. Toate sunt aproape pe acelaşi calapod, cu vreo două sau trei excepţii: salată bulgărească, ceafă şi cotlet la grătar, ciorbă de burtă şi rădăuţeană, tochitură, peşte congelat, pizza şi paste, clătite şi papanaşi. Din păcate nu este numai vina lor, ci şi a noastră pentru că nu ne învăţăm să cerem şi altceva.

La restaurant mergi şi ca să experimentezi; spuneţi-mi, ce anume din lista de mai sus nu puteţi să faceţi şi acasă? Şi atunci de ce să le mai treci pragul?

Ceva de speriat

Dar să vă spun de ăsta noul, EL SHEIKH pre numele lui. Am nimerit chiar în seara inaugurării lui. Ei bine, recunosc, n-am nimerit ci m-am dus cu intenţie, ademenit de o reclamă de la radio.
Aşezat într-o locaţie ce nu-l prea avantajează, la margine de oraş, la intrarea în fostul complex CCB, restaurantul proaspăt inaugurat este o construcţie de la zero, şi pare a fi o investiţie serioasă.

Cu toată calitatea materialelor folosite la decorarea sa, din păcate nu iese nici acesta din reţeta clasică: mult rigips şi termopan (e adevărat, parţial vitrat), gresie şi plante (palmieri) din plastic. La intrare, de o parte şi de alta, te întâmpină două manechine îmbrăcate arăbeşte care te surprind, dacă nu chiar te sperie de-a binelea.
Am remarcat cupola din mijlocul sălii şi splendidul candelabru ce este montat acolo. Pe timpul zilei lumina soarelui se revarsă prin cupolă în diferite culori, iar seara intră în joc combinaţia de lămpi cu leduri colorate, cu lumină dinamică.
Conformaţia sălii este de tipul toată lumea se vede cu toată lumea, semn că restaurantul a fost gândit şi pentru evenimente familiale mai mici (aprox. 40 de perechi).

Semne rele

La plus trecem parcarea încăpătoare şi terasa, şi mai ales conceptul de bucătărie semideschisă, care permite mesenilor să observe cu uşurinţă ceea ce se petrece acolo. Asta înseamnă din start că acolo curăţenia şi igiena sunt la ele acasă. Am remarcat utilajele lucind a curăţenie (deh! ca-n prima zi …), bucătarii (cică-s chiar arabi) echipaţi impecabil, şi ajutoarele cu halate albe şi plasă pentru păr. Dealtfel, cred că e primul restaurant din Bacău cu o bucătărie organizată astfel, acest lucru fiind în sine o declaraţie de încredere ce trebuie apreciată ca atare.

La minusuri am putea trece absenţa unui spaţiu destinat nefumătorilor, dar e restaurant arăbesc, ce naiba, aproape că te împiedici de narghilele vizibile de peste tot, aşa că trecem cu vederea.
Ce nu poate fi în schimb trecut cu vederea este slaba pregătire a ospătăriţelor, cel puţin cea care ne-a servit pe mine şi pe soţia mea, Mihaela. Când trebuie să faci drumuri la bucătărie ca să afli detalii despre preparatele solicitate de către client, atunci e semn rău.

Ba mai mult, nu erau disponibile pentru servit în seara inaugurării decât 3, 4 feluri de mâncare, aşadar am solicitat degeaba să mi se dea un meniu. Meniu care prezintă gustări calde şi reci, grătare, shaworma, supe şi salate pentru partea specifică arăbească, şi alte chestii neaoş româneşti, ca să nu se panicheze mesenii la citirea numelor de preparate arăbeşti, aproape imposibil de pronunţat.

Noi am servit o salată de vinete, nişte frigărui de pui şi vită, şi kebab cu garnitură de cartofi prăjiţi şi salată de legume, adică nimic deosebit. Aşteptăm să fie disponibil tot meniul ca să revenim, pentru că am găsit în el nişte lucruri foarte interesante de gustat.

Siluete rubensiene

Fiind seara inaugurală, am asistat şi la un dans oriental, susţinut de către Jasmine de la Bucureşti şi oferit mesenilor de către patroni. Cine spune că televizorul îngraşă minte, e tocmai invers, dar, mă rog, bâţâitul din buric merge foarte bine se pare, cu forme, să le zicem, mai rubensiene. Având în vedere compania plăcută cu care am venit la restaurant, sincer, nu vă pot spune mai mult de-atât despre dansul provocator al duduii, fiindcă m-am chinuit să admir cât de mult am putut decorul sălii în acel timp.

Zicem merci şi pentru acest nou restaurant, aşteptăm să-şi facă rodajul şi apoi îi vom mai călca pragul din nou.
Dacă tot e bal, aşteptăm cu interes restaurante cu specific indian, thailandez, sau chiar somalez, cu rădăcini de copac şi piele fiartă de curea şi bocanc, în caz de nu trece criza asta odată.

EL SHEIKH, str. Calea Republicii, nr. 157, Bacău

Popularity: 5% [?]

Aş prefera să am ocazia să rescriu despre unele din restaurantele Bacăului, dându-vă de ştire că şi-au mai îmbunătăţit serviciile, dar mă văd obligat să consemnez apariţia unui restaurant nou, deschis într-o superbă vilă din centru, lângă Parcul Trandafirilor.
În această clădire, până nu demult, a funcţionat Muzeul de Ştiinţele Naturii. Oficial, e un monument de arhitectură. Pentru mine a fost un moment de confuzie. Să mă explic: odată m-am lăsat păcălit de nume şi m-am gândit imediat la vreo ma’moazelă. Am aflat că e un domn al cărui nume se citeşte aşa cum scrie. Apoi am constatat că una scrie pe firmă, şi alta pe nota de plată, unde la denumirea firmei mai apare un L, adică MICHELLE. Strada respectivă se numeşte pe unele hărţi ba Lucreţiu Pătrăşcanu, ba Gheorghe Vrănceanu, ba Oituz, ba chiar şi Mihail Kogălniceanu. Ca să nu se supere nimeni, probabil …

Am crezut că e restaurant, dar pare mai mult o pizzerie. În Târgu Ocna şi Oneşti mai sunt două localuri, cu acelaşi nume, şi împreună cică ar forma un brand, aparţinând aceleiaşi administraţii.

Pe muzică bună

Clădirea este renovată complet, cu suficient bun gust, deşi aş avea ceva de comentat la abundenţa de alb de la parter, care face locul să pară ca o cantină de infirmerie. Oricum, se pare că proiectul de design era cu totul altul. La parter sunt spaţiul pentru nefumători, o mică şi cochetă terasă şi un bar. Etajul mansardat e ocupat de spaţiul pentru fumători, care mi s-a părut mai atent aranjat, şi toaletele.

Meniul este fără pretenţii, de inspiraţie italienească de la un cap la altul. Găsiţi în el multe reţete de pizza, salate, paste şi câteva preparate din carne. Lista de vinuri e destul de modestă, dar deja m-am obişnuit cu asta. Poate mai prind vremurile în care români vor afla că pe lângă Grasa de Cotnari şi Premiatul Riesling de Jidvei, mai există şi alte vinuri, culmea! şi de culoare roşie. Asta spre stupoarea celor care credeau că în afară de bere, manele şi Redbull cu wisiki nu mai e nimic…

Încă un lucru ce mi-a atras atenţia, gâdilindu-mi urechile, a fost muzica ce se auzea din difuzoare. Felicitări sincere! Superbe melodii de bistro concert: Edith (La môme) Piaf, Charles Aznavour, Patricia Kaas… Aşadar, se poate şi fără Iglesias. N-am nimic cu el, dar parcă numai asta se aude prin restaurante. Şi ce-i prea mult strică.

Am comandat pentru început o supă de ceapă (zuppa di cipolla). În ciuda banalităţii sugerate prin denumire, vreau să vă spun că supa a fost excelentă. Aroma de cuişoare adăuga o distincţie aparte gustului de ceapă, tăiată juliene (fâşiuţe subţiri), doar puţin opărită şi nu fiartă, astfel încât să-şi păstreze fermitatea. Cred că s-a folosit şi puţin vin alb, aşa că aveţi grijă dacă sunteţi cu maşina.

Apropo, nu vi s-a părut uşor tâmpă întrebarea organului, dacă aţi consumat ceva? Bineînţeles că am consumat ceva, toată lumea consumă câte ceva, inclusiv organu’ care consumă de pomană banii statului punând întrebări absconse pe raza localităţi Unde-o-nţărcat-mutu-iapa! Menţionez pe această cale că eu nu beau niciodată la volan. Mai mult de un pahar. Legitim în Franţa, Italia, şi alte ţări sălbatice.

Limba soacrei

Ca fel principal, am ales una din specialităţile zilei, lingua di muca (limbă de vită) cu sos de smântână şi garnitură de ciuperci făcute la tigaie. Bună alegere. Nu am reuşit să termin toată carnea, pentru că mai erau părţi care nu prea cedau la tăiere, şi nu doream să-mi zboare friptura din farfurie, tot chinuindu-mă să-i înving nedorita elasticitate, semn de slabă fierbere, sau, mai rău, de bătrâneţe. Caz în care aş paria liniştit un bou pe faptul că era limbă de soacră, asta dacă şi boii au soacre.

În schimb gustul era destul de bun, atât timp cât a fost fierbinte. Sosul de smântână, cu bucăţele mici de măsline prin el, a fost bine făcut, dar puţin cam sărat. Câteodată asta poate semnala intenţia bucătarului de a acoperi lipsa de prospeţime a cărnii. Nu spun că asta a fost şi în cazul meu, ci doar că poate fi un mic semn de întrebare, dacă îl întâlniţi.

Pentru ca totul să sune italienesc pe nota mea de plată, am servit la desert o porţie de zabaione. Servit într-un pahar mare de vin, acest desert a fost ultimul meu moment de confuzie, când am descoperit îngheţată în crema spumă fierbinte de ou şi amarone ce o înconjura. Foarte bun, trebuie să o încercaţi şi pe asta.

Am avut parte de momente plăcute La Michele. Localul are potenţial, respiră un anume aer de burghezie provincială, şi poate ajunge unul dintre restaurantele de frunte ale Bacăului, dacă va lucra puţin (mai mult) la meniu şi la servire.

LA MICHELE, str. Gheorghe Vrănceanu, nr. 44, Bacău
rezervări la 0234.552.222

Popularity: 5% [?]

Admit că nu întâmplător am decis ca Remus Ciobanu (28 de ani, necăsătorit) să fie primul bucătar pe care să vi-l prezint. Într-un fel, el a făcut primul pas, atunci când ne zâmbea din pozele publicitare de pe unele taxiuri, sau acum, când este făcut afiş mare pe geamurile restaurantului Casa Grande. Am considerat că este un caz interesant de curaj şi de asumare a profesiei din partea sa, dar şi o lovitură de marketing din partea patronilor. Am zis uite, în sfârşit, se pune valoare pe bucătar! şi m-am bucurat sincer că este cineva care a înţeles ce beneficii poate să aducă promovarea bucătarului şi a imaginii sale.

Spune-ne cum a fost începutul, cum ai făcut cunoştinţă cu acest domeniu?
Am terminat Liceul Economic cu specialitatea de Alimentaţie Publică, şi prima dată am luat contact cu un restaurant când am fost angajat ca barman la fostul restaurant Primăvara, de pe Alexandru cel Bun. Apoi am plecat ca ajutor de bucătar la restaurantul Orhideea de la stadion, sub îndrumarea bucătaresei Cristina Petcu şi a Maestrului Nelu Munteanu, pe care îl consider mentorul meu şi de la care pot să zic că am furat meseria. Chiar aşa s-a întâmplat, pentru că dl. Munteanu era foarte secretos în ceea ce facea, iar asta m-a făcut să fiu mai atent la ce se întâmpla pe acolo. Mă trimitea în magazie după condimente şi când mă întorceam comanda era deja dată afară, în sală.

Aşadar pregătirea ta e mai mult practică…
E adevărat că nu am cine ştie ce cursuri absolvite, dar şcoala pe care am făcut-o este şcoala practică, într-o bucătărie adevărată, care face mai mult decât o simplă diplomă. Într-un fel m-am format ca autodidact, dar asta nu înseamnă că nu doresc ca pe viitor să nu fac nişte cursuri de specializare.

Cât ai rămas acolo?
Ajunsesem la un moment dat chiar şi bucătar, promovat astfel datorită unei lipse temporare de personal. Însă asta nu s-a simţit şi la salariu, ceea ce, la un moment, dat m-a făcut să plec la restaurantul Mississippi, care tocmai ce se deschidea. Acolo am făcut primul meniu, împreună cu patronul de acolo, şi am stat vreun an, doi. Apoi, am ajuns la restaurantul Mioriţa, al cărui bucătar tocmai ce-l lăsase baltă pe patron. Aşa că am fost nevoit să încropesc un meniu pe baza celor lăsate prin magazie de predecesorul meu.

De unde aveai toate aceste reţete?
Hm, pe lângă cele furate odată cu meseria, eu am dosărelul meu cu reţete adunate de prin cărţi şi mai ales de pe internet.

Un bucătar modern…
Să ştii că nu e totul să pui mâna pe o reţetă. Trebuie să ai şi experienţă. Una e cum sună la lectură, şi alta e când pui mâna să o faci. Şi apoi am mai adăugat câte ceva şi de la mine. Câteodată le şi visez. Succes înseamnă reţetă + experienţă + imaginaţie.

Cât ai stat la Miorita?
Până în vara lui 2007, când am plecat pe litoral, la un restaurant din Neptun. Acolo am avut o experienţă deosebită, pot spune că a fost vârful de carieră, din punct de vedere organizatoric. Doar câteva date şi îţi vei da seama de nivel: 500-600 de locuri cu tot cu terasă, 18 chelneri în sală, iar la bucătărie patru femei nu făceau altceva nimic decât să cureţe cartofi toată ziua. Acolo nu era vorba de cine ştie ce reţete, experienţa acumulată a fost mai mult pe partea de organizare.

După sezonul estival am revenit la Mioriţa, unde am realizat al doilea meniu, cel tradiţional românesc cu care se operează şi acum acolo. Mai târziu am plecat şi de aici primind o ofertă de salarizare substanţial mai bună din partea patronului de la Eclipsa.

Va să zică te-ai plimbat prin câteva restaurante
Eu văd partea plină a paharului: am avut ocazia să cunosc oameni, locuri, moduri de lucru, ceea ce nu e rău deloc. De exemplu, la Eclipsa am fost prima dată bucătar şef, dar am ajuns chiar administrator, pe mână mi-a fost lăsat tot restaurantul.

Să vorbim puţin de ceea ce faci acum…
Aici, la Casa Grande, sunt bucătar şef din ianuarie 2008, şi sunt prezent aproape în fiecare zi de la 10-11 până seara, chiar dacă ceilalţi sunt organizaţi pe două schimburi. Meniul este bazat pe bucătăria internaţională dar pot fi găsite şi preparate specifice româneşti.

Pe asta cu „bucătăria internaţională” am auzit-o cam des… E un fel de „avem di tăti!”
Nu te contrazic, dar aş zice că destul de mult contează şi locaţia, amplasamentul restaurantului, dar şi ambianţa oferită. Nu în ultimul rând contează şi calitatea produselor şi serviciilor oferite.

Trei cuvinte despre tine?
Îngrijit, sincer şi orgolios.

Cum şi unde te vezi peste 10 ani?
Tot în Bacău dar cu mai multă şcoală şi pregătire. Deocamdată sunt bucătar fără buletin. Nu că ar conta prea mult…

Popularity: 5% [?]

Tare îmi mai place mie de restaurantele cu moţ, care-şi spun cluburi sau localuri private sau de bussines. Când vezi la intrare afişe cu fel de fel de legitimaţii de acces, carduri de membru şi alte prostioare, prima impresie e o nuanţă de ocultism, adică te întrebi dacă eşti cumva destul de bun, de calificat ca să le treci pragul. Nu e nimic altceva decât un alt fel de a spune că “Localul îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clienţii. Semnat Conducerea”. Stimaţi patroni, aflaţi că, mai nou, clienţii au tot dreptul de a-şi selecta localurile unde merg să-şi cheltuiască banii, iar acelea nu vor fi cu siguranţă restaurantele care îi umilesc din start cu astfel de afişe postate la intrare.

Cristaluri și separeuri

Phoenix, restaurantul dintre depozitele en gross de băuturi, materiale de construcţie şi alte daravere, stă ascuns prin furnicarul de dube şi dubiţe de marfă la fel ca şi concurenţa Ascoma, având amândouă prin târg faima tristă de localuri ale poliţiştilor, procurorilor, sau a altor organe care, probabil, au apetit mai mare în locuri mai cu fereală.

Spaţiul e destul de curăţel, fără a excela totuşi în calitatea decoraţiunilor sau a mobilierului. Am remarcat însă, cu multă plăcere, faptul că aproape toate paharele sunt de cristal. Lucru rar, ba chiar unic printre restaurantele Bacăului. Restaurantul are şi un separeu izolat cu jaluzele verticale, semn că discreţia e la mare preţ aici. Un plus este adus de numeroasele jardiniere cu plante şi flori naturale, care nu vorbesc, dar probabil ştiu să asculte …

Să zăbovim puţin asupra conceptului de separeu. Nu este inventat de noi, ci deturnat de la adevărata sa menire. În schema unui local, separeul asigură intimitate pentru perechea de îndăgostiţi aciuaţi acolo să-şi soarbă privirile, mai puţin ciorba de burtă sau berea rece.

La noi, separeul este ceva dezirabil, este confirmarea valorii de VIP. Separeul impune respect celor de dincolo. Dacă ai oarece funcţie, e musai să nu stai la masă cu toţi guvizii. Pentru că, tot om fiind, şi VIP-ul râgâie, se scarpină în dos şi trage vânturi câteodată. Dar acestea nu se cade a fi împărtăşite cu oarecine, ele trebe savurate numai între cei de acelaşi rang.

Meniul este comun, fără surprize. Pe prima pagină, ca semn al Crizei, e adăugată oferta de 10 lei/două feluri. Dealfel, mai toate preţurile sunt retezate din pix cu câte 4-6 lei. Unele preparate sunt chiar neaşteptat de ieftine, aşa că, deocamdată, servitul mesei aici e o afacere bună.
Primul fel comandat a fost o ciorbiţă cu perişoare, cu mult zarzavat şi dreasă cu smântână, deliciosă dar cam fierbinte şi cu prea mult ulei sau grăsime. Perişoarele erau din carne de pasăre, bine închegate, delicioase. Se poate folosi la fel de bine şi carnea tocată de vită sau porc, sau chiar amestec. În Deltă se foloseşte şi carnea de peşte.

O Băbească pe cinste

O altă bucurie am avut când am descoperit şi am cerut din lista de vinuri o Băbească Neagră de Nicoreşti, adică de la mama ei, cum s-ar spune. Făra a fi vreun soi pretenţios, sau nobil, strugurii din care se face Băbeasca Neagră sunt derivaţi din viţele de vie sălbatică de pe timpul dacilor, crecute pe aceleaşi pământuri. Ciorchinele prezintă boabe şi mai mici şi mai mari, ca dentiţia unei femei mai vârstnice, de unde şi denumirea. Băbeasca Neagră este un soi românesc, de masă, nu foarte alcoolizat, dar cu un gust şi un buchet deosebit. Culoarea sa este roşie-rubinie, nu foarte închisă. De-a lungul vremii a purtat în paralel şi alte nume, cum ar fi: Crăcană, Căldăruşe, Răşchirată sau Rară Neagră. Puţini cunosc faptul că mai există şi soiul de Băbească Albă şi Gri, e drept, mai rar întâlnite.

Ţinând cont de raritatea acestui vin, este prima dată când mi-am ales mâncarea după băutură, şi nu invers, cum ar fi fost normal. Aşadar am comandat o friptură de vită, preparată medium, astfel încât să se păstreze cât mai mult din sucul propriu.

Ca garnitură, am preferat cartofi natur şi broccoli. A fost greşeala mea, pentru că întrebasem mai întâi dacă aceştia din urmă sunt congelaţi sau proaspeţi. S-au dovedit a fi de neconsumat, aşa că i-am lăsat neatinşi. La aducerea notei, mi-am dat seama că a fost o afacere destul de proastă, mai ales că preţul era de aproape 10 lei. Nu înţeleg cum restaurantele îşi permit să folosească legume congelate? Un bucătar care se respectă îşi face piaţa singur, şi de multe ori plăteşte un mic bacşiş ca să fie lăsat să-şi aleagă marfa cea mai bună şi cea mai proaspătă.

La desert am servit două clătite cu brânză dulce, oferta nefiind foarte vastă la acest capitol, aşa că mare lucru nu am a vă povesti despre ele.
În final adresez felicitări celui care a avut ideea de a afişa pe un perete (în drum spre toalete, e drept) imagini cu Liderii de Neam, de la Burebista la Băsescu. Şi drapelul tricolor este prezent în peisaj, cu toate că e folosit la legatul unei plante de suport. Puţină mândrie patriotică nu strică, şi poate ar fi bine să privim cu mai multă admiraţie şi încurajare astfel de gesturi.

PHOENIX, str. Tolstoi, nr. 14, Bacău, rezervări la 0234.556.932

Popularity: 5% [?]